Misterul morții lui Mozart. A „cântat” prea mult despre Francmasonerie?

Un copil-minune în lumea muzicii, Wolfgang Amadeus Mozart a început să cânte pentru aristocraţia Europei şi şi-a compus primele lucrări la vârsta de şase ani. 30 de ani mai târziu, aflat la apogeul carierei, a murit la Viena, în condiții suspecte.

Fusese oare otrăvit? Decenii mai târziu, Sophie Haibel, cumnata lui Mozart, îşi mai amintea încă strania premoniţie. În prima duminică din decembrie 1791, se afla în bucătărie, unde pregătea o ceaşcă de cafea pentru mama sa.

Wolfgang Amadeus Mozart a murit la doar 35 de ani

Cu o zi înainte fusese la Viena ca să-şi viziteze cum­natul care se îmbolnăvise, dar revenise cu veşti îmbucurătoare. Acum, în timp ce aş­tepta să fiarbă cafeaua, So­phie privea fix, căzută pe gânduri, flacăra aprinsă a unei lămpi cu gaz şi se gân­dea la soţul suferind al surorii sale, Costanze.

Deodată flacăra s-a stins „complet, de parcă n-ar fi fost niciodată aprinsă“, avea să scrie ea mai târziu.

„Nici măcar o scânteie nu a mai rămas pe fitilul principal, şi totuşi nu se făcuse nici un pic de curent — pot să jur.“

Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, a fugit la mama sa, care a sfătuit-o să se întoarcă acasă la Mozart fără întârziere. Constanze şi-a întâmpinat sora cu un sentiment de uşurare, povestindu-i că Wolfgang Amadeus Mozart avusese o noapte agitată, şi a rugat-o să rămână.

„Ah, draga mea So­phie, cât mă bucur că ai venit. Trebuie să stai la noapte aici şi să vezi cum mor”, a spus muzicianul.

A fost chemat un preot, apoi un medic, care a recomandat ca bolnavu­lui să i se pună pe fruntea fierbinte comprese reci. La 12:55 dimineaţa, pe data de 5 decembrie 1791, Wolfgang Amadeus Mozart murea. Peste nici două luni, fostul copil-minu­ne şi prolific compozitor ar fi împlinit 36 de ani.

O boală subită

Ultimele ore ale lui Mozart (1756-91) (ulei pe pânză), de Henry Nelson O’Neil, (1817-80)

Mereu în lipsă de bani, Mozart lucrase într-un ritm febril pentru a încheia comenzi importante pe care le primise în cursul anului, iar prietenilor şi rudelor le părea tensionat şi epuizat de prea multă muncă. Dar când a căzut la pat pe 20 noiembrie, nimeni nu a bă­nuit că putea fi vorba de o boală fatală.

Boala a înce­put cu umflarea mâinilor şi picioarelor şi o aproape tota­lă incapacitate de a se mişca. Apoi au urmat vărsături bruşte. „Febră miliară acută” – asta a fost consemnat în registrul oficial de decese din Viena.

Mozart însuşi bănuia ceva necurat la mijloc. Cu câ­teva săptămâni înainte să moară, marele muzician i-a spus lui Con­stanze că fusese otrăvit: „Cineva mi-a dat acqua tojfana şi a calculat exact data când voi muri.“ O otravă inodoră şi cu acţiune lentă, pe bază de arsenic.

Pe 31 decembrie 1791, un ziar berlinez informa asu­pra morţii compozitorului şi specula în privinţa cauzei acesteia. „Deoarece trupul i se umflase după moarte, s-a crezut că fusese otrăvit“, titra publicația.

De altfel, fiul mai mare al lui Wolfgang Amadeus Mozart, Carl Thomas, îşi amin­tea că trupul tatălui său era atât de umflat şi mirosul de putrefacţie atât de puternic, încât nu s-a făcut nici o autopsie.

Spre deosebire de majoritatea cadavrelor care se răcesc şi devin inerte, corpul lui Mozart a rămas moale şi elastic, asemeni celor morţi prin otrăvire. Dar cine să fi dorit moartea lui Mozart?

Văduva nu dădea credit zvonurilor despre o posibilă otrăvire şi nu a numit nici un suspect. Astfel că povestea a fost curând dată uitării — pentru a fi însă reluată cu accente dramatice, trei decenii mai târziu, de nimeni altul decât de rivalul care ar fi putut foarte bine să-i dorească lui Mozart sfârşitul.

A fost Wolfgang Amadeus Mozart otrăvit de un rival?

Cu numai cinci ani mai vârstnic decât Mozart, Antonio Salieri fusese numit în 1774 compozitor la Curtea împăratului Iosif al II-lea, la vârsta de numai 24 de ani. Când Mozart a ajuns la Viena, şapte ani mai târziu, italianul era cel mai de seamă muzician al capitalei austriece, extrem de apreciat de aristocraţie.

Dar în Wolfgang Amadeus Mozart el a recunoscut imediat un rival, un geniu al cărui talent nu avea cum să-l egaleze vreodată. La rândul său, nici Mozart nu făcea un secret din dispreţul pe care-l nutrea pentru compozitorul Curţii.

Invidia lui Salieri față de Mozart era cunoscută la Viena

Cu toate că a negat mereu orice implicare în moartea lui Mozart, în 1823, aflat pe patul de moarte, Salieri deliera despre așa-zisul său rol în acest tragic eveniment și voia să-și mărturisească păcatul.

Nu a existat, însă, niciodată vreo dovadă că Salieri l-ar fi ucis pe rivalul său. Mai mult, chiar fiul lui celebrului compozitor, care a ajuns ulterior să studieze cu Salieri, a declarat că Salieri nu-l omorâ­se pe Mozart, dar în schimb, „nu încape îndoială că îi otrăvise viaţa cu intrigi“.

Gelozia unui soţ

Un al doilea suspect în bănuita crimă a fost Franz Hofdemel, un confrate din loja masonică căreia îi aparţinea compozitorul, a cărui tânără şi atrăgătoare soţie, Magdalena, s-a numărat printre ultimii elevi ai lui Mozart.

La câteva zile după moartea lui Wolfgang Amadeus Mozart, Hofdemel şi-a atacat cu sălbăticie soţia însărcinată, mutilând-o şi defigurând-o cu lovituri de cuţit pe faţă, gât şi braţe, după care şi-a luat viaţa.

Wolfgang Amadeus Mozart a fost membru al Francmasoneriei

Magdalena a supravieţuit şi cinci luni mai târziu dădea naştere unui copil despre care gu­rile rele spuneau că ar fi fost al lui Mozart. Sora mai mare a lui Mozart, Maria Anna, a remarcat la un moment dat că fratele ei dădea lecţii de muzică ti­nerelor femei doar când era îndrăgostit de acestea.

Totuşi, din obser­vaţiile contemporanilor şi din scrisorile care ne-au rămas de la el, Mozart pare să-i fi fost fidel lui Constanze, şi nu există nici o dovadă despre vreo aventură extraconjugală.

Răzbunarea francmasonilor?

În lunile de după moartea lui Wolfgang Amadeus Mozart, mai circula încă un zvon: compozitorul ar fi fost pedepsit pen­tru că dezvăluise în „Flautul fermecat” detalii (interzise oamenilor de rând) despre societăți secrete. Această operă alegorică a repurtat un mare succes de public, dar şi de critică.

Deşi unii dintre confraţii francmasoni ai lui Mo­zart poate au fost surprinşi de „Flautul fermecat”, com­pozitorul şi libretistul său, Emmanuel Schikaneder, au folosit opera pentru a propaga idealurile de curaj, dragoste şi fraternitate ale societăţii secrete în rându­rile unui public mai larg. Subiectul a fost tratat cu înţelegere, respect şi o notă de bună dispoziţie.

Piatra funerară a lui Wolfgang Amadeus Mozart a fost pusă aleatoriu

Francmasonii din Viena nu numai că nu au fost ofensaţi de operă, dar chiar i-au comandat lui Mozart şi o cantată, pe care acesta a compus-o în câteva zile între premiera „Flautului fermecat” şi izbucnirea bolii fatale.

În 1792, francmasonii din Viena au organizat un spectacol de binefacere cu can­tata, în beneficiul văduvei şi al fiilor lui Wolfgang Amadeus Mozart. 

O înmormântare grăbită

Cum în momentul morţii soţului său Constanze era strâmtorată financiar, ea a ales cea mai necostisitoare înmormântare. Pe data de 7 decembrie, trupul neînsufleţit a fost dus la catedrala Sfântul Ştefan, unde câţiva apropiaţi au participat la slujbă într-o ca­pelă laterală.

Ploaia amestecată cu zăpadă se spune că ar fi împiedicat cortegiul să însoţească dricul până la cimi­tirul St. Marx, aflat la jumătate de oră distanţă. Astfel, nimeni nu a fost de faţă ca să poată nota locul în care a fost depus trupul în mormântul anonim.

Treptele Francmasoneriei. Riturile Scoțian și York.

Constanze, care mai târziu a explicat că ea crezuse că biserica se va ocupa de punerea unei cruci sau a unei pietre la mormântul soţului ei, nu s-a îngrijit în nici un fel de mormântul lui Mozart. De-abia în 1859 a fost ridicat un monument funerar în cimitirul Sfântul Marcu, amplasarea sa făcându-se cu totul aleatoriu.

De ce suferea Wolfgang Amadeus Mozart?

Moartea misterioasă a lui Mozart şi înmormântarea pripită au constituit subiectul unor speculaţii şi dezbateri intense vreme de două secole. În 1966, un me­dic elveţian pe nume Cari Bar a respins ca amatoristic şi lipsit de profesionalism diagnosticul de „febră miliară acută“ pus la vremea respectivă.

Bazându-se pe dovezi rămase de la medicul lui Mozart, doctorul Nicolaus Closset, Bar a sugerat că de vină fusese febra reumatismală, o afecţiune neinfecţioasă caracte­rizată prin inflamaţii dureroase ale încheieturilor. În 1984, un alt medic, Peter J. Davies, a publicat o ana­liză şi mai documentată a istoriei medicale a lui Mo­zart şi a bolii sale fatale.

În 1762, anul în care geniul muzical în vârstă de şase ani a avut concertul său de debut şi şi-a început activitatea componistică, Mozart a contractat o in­fecţie streptococică o sistemului respirator. Efectele unei astfel de infecţii pot apărea luni de zile, chiar ani mai târziu.

Copilul a suferit ulterior de amigdalită, febră tifoidă, variolă, bronşită şi hepatită de tip A. În 1784, la trei ani de la sosirea sa la Viena, com­pozitorul a avut de înfruntat o boală gravă, cu simptome care includeau vărsături violente şi febră reu­matismală inflamatorie.

Doctorul Davies şi-a încheiat analiza asupra stării de sănătate a compozitorului, concluzionând că moartea îi fusese cauzată de o combinaţie de infecţie streptococi­că contractată în timpul unei epidemii, blocaj renal provocat de o hipersenzitivitate cunoscută ca sindro­mul lui Schonlein-Henoch, o hemoragie celebrală şi o bronhopneumonie gravă.

Printre efectele secundare ale blocajului renal, consemna doctorul Davies, se nu­mără depresia, tulburări de personalitate şi halucinaţii — ceea ce poate explica morbida convingere a lui Wolfgang Amadeus Mozart că fusese otrăvit.