Cei aproape 70 de ani în care Rusia a fost cunoscută drept Uniunea Sovietică au fost înspăimântători pentru lumea întreagă. Mulți americani se temeau că dezvoltarea armelor nucleare va însemna distrugerea iminentă a țării lor.
Totuși, această fobie nu s-a limitat la granițele SUA, ci a reușit să contamineze întregul Occident, fiind amplificată treptat de țările care au devenit puteri nucleare (vezi aici lista statelor care dețin arme atomice).
Din fericire, Războiul Rece a luat sfârșit fără incidente nucleare majore. Însă, când meditezi asupra proiectelor secrete derulate în acei ani, devine evident faptul că întreaga lume avea de ce să se îngrijoreze.
Și sovieticii voiau să fie o putere nucleară
Cursa înarmării dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite s-a desfășurat de-a lungul Războiului Rece și este bine documentată.
Timp de zeci de ani, cele două superputeri ale lumii au concurat pentru superioritatea nucleară.
Dar puțini oameni știu că sovieticii au început să dezvolte arme nucleare din anul 1942, adică încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Și mai puțini oameni știu cât de departe a mers Uniunea Sovietică…
La doar două săptămâni de la bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, guvernul sovietic a decis să-și sporească eforturile pentru a egala Statele Unite în privința armelor nucleare.
O echipă condusă de Beria
A fost înființată o echipă de experți, condusă de Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne, Lavrenti Beria.
Având un buget masiv, această echipă a fost însărcinată cu dezvoltarea rapidă a unor arme atomice.
Astfel, pe 29 august 1949, sovieticii au organizat cu succes primul test nuclear. Însă cercetarea nucleară sovietică nu s-a oprit aici: programul nuclear a determinat creșterea nevoii de plutoniu.
De aceea, sovieticii au fost înființat două exploatări speciale.
Dar exista o problemă: ambele exploatări erau supraterane. Ce avea să se întâmple dacă aveau să fie atacate?
Un proiect ultrasecret
În 1950, Beria i-a scris o scrisoare lui Iosif Stalin, descriind nevoia înființării unei exploatări în regiunea muntoasă Krasnoiarsk.
Exploatarea avea să fie situată sub pământ, pentru a proteja plutoniul și alte materiale periculoase, dar extrem de prețioase.
Stalin a fost de acord și în curând a început construirea Combinatului 815.
Pentru a realiza proiectul, guvernul sovietic s-a bazat pe forță de muncă ieftină.
Mineri și alți muncitori, inclusiv prizonieri politic, au fost transportați în taigaua nesfârșită pentru a munci în munții din apropierea Fluviului Enisei.
Într-un singur an, aproape 30.000 de oameni au muncit la exploatare. Timp de 24 de ore în fiecare zi, șapte zile pe săptămână, muncitorii intrau din ce în ce mai adânc în munte.
Scopul lor? Să atingă o adâncime cuprinsă între 200 și 230 de metri.
Combinatul Minier și Chimic
În mijlocul muntelui a fost construită o încăpere masivă, de unde responsabilii monitorizau progresul lucrărilor.
Însă, chiar și cu această supraveghere continuă, proiectul a mai durat câțiva ani. Abia în 1956 au fost create tunelurile pentru transport.
În cele din urmă, pe 28 august 1958 – la aproape opt ani de la demarare – Combinatul 815 a devenit operațional.
A fost rebotezat „Combinatul Minier și Chimic”. Situat în interiorul unui munte din Siberia, singurul său scop era producerea de plutoniu.
Timp de mulți ani, învăluit în mister, plutoniul a fost transformat în focoase nucleare capabile de distrugere în masă.
O adevărată fortăreață
Multe țări din jurul lumii și mai ales țara rivală, Statele Unite al Americii, ar fi fost extrem de îngrijorate dacă ar fi știut acest lucru.
Chiar și fără armele care erau construite acolo, complexul în sine era o realizare inginerească remarcabilă.
Muntele era protejat de un strat de 200 de metri de granit, care ar fi putut rezista inclusiv unei explozii atomice!
Combinatul Minier și Chimic era dotat și cu o cale ferată subterană, folosită pentru transportul materialelor. Acesta era situat lângă Jeleznogorsk, un „oraș închis” din regiunea Krasnoiarsk.
Cetățenii sovietici obișnuiți nu aveau acces aici. Orașul era înconjurat cu sârmă ghimpată, pentru a ține străinii la distanță.
Nici măcar nu apărea pe hartă
Această regiune, cunoscută drept „Krasnoiarsk-26” a fost ținută secretă față de cetățenii sovietici de rând, până la sfârșitul anilor ’80, când guvernul a devenit mai transparent.
Înainte de asta, acest loc nici măcar nu apărea pe hărțile oficiale!
Deși Jeleznogorsk era un oraș închis, el nu era un loc lipsit de confort. Întregul proiect era bine finanțat, iar zonele de locuit dispuneau de toate dotările.
Mai mult, localnicii din Jeleznogorsk aveau parte de anumite avantaje față de ceilalți cetățeni ai țării.
Aveau destulă mâncare, magazine din care puteau cumpăra tot ce aveau nevoie.
Desigur, pentru cei care nu locuiau aici era greu să treacă de granițele regiunii.
CIA bănuia ceva
Și totuși, Jeleznogorsk nu putea să rămână un secret pentru totdeauna.
Încă din 1962, CIA a publicat rapoarte referitoare la o exploatare secretă de plutoniu, aflată undeva în Krasnoiarsk.
Informațiile americanilor referitoare la exploatare erau corecte. Dar amplasarea exactă a Combinatului Minier și Chimic a rămas un mister.
În aprilie 2010, dat fiind că Războiul Rece se sfârșise, proiectul a fost închis definitiv.
Comentarii
Trimiteți un comentariu